Egiptul antic

Cunoștințe extrem de avansate ale egiptenilor antici despre oftalmologie se găsesc în așa-numitul papirus „Ebers” și datează din 1550 î.Hr., în care o secțiune este dedicată bolilor oftalmologice și tratamentelor acestora. Desigur că abundă și descântece, incantații și alte manifestări de ignoranță superstițioasă, dar există dovezi ale unui avans în domeniu care trebuie să fi implicat secole de practici empirice și observații. Potrivit lui Ebers, egiptenii cunoșteau o serie de afecțiuni ale ochiului precum blefarita, șalazion, ectropion, entropion, trichiasis, pinguecula, pterigion, cataracta, dacriocistita ș.a., dar și diverse rețete pentru tratarea acestora. Medicii erau formați în școli de medicină, care funcționau pe lângă temple; erau mândri de școlile în care învățaseră și pe care țineau să le menționeze ca pe un titlu de onoare. Erau împărțiți pe specialități: interniști, oftalmologi, chirurgi, stomatologi etc. Rețetele lor erau foarte complexe, acumulând o mulțime de substanțe, vegetale, minerale sau de origine animală. Toate substanțele erau prescrise în doze foarte precise și combinate după o tehnică farmaceutică bine stabilită. Ingredientele dezgustătoare (de ex., fecalele) aveau rostul magic de a speria demonii care cauzau maladia. Multe din aceste rețete străvechi mai sunt încă în uz și azi în Egipt; altele au trecut în farmacopeea greacă, prin intermediul căreia apoi s-au transmis farmacopeei europene din Evul Mediu. Rețetele sunt redactate într-adevăr științific, după o schemă fixă care cuprinde cinci puncte: denumirea bolii, descrierea simptomelor, diagnosticul, prognosticul și posologia.